Лекция: Гинекология, андрология и воспроизведение домашних животных

margine proeminentă – coroana glandului. Pe partea sa

anterioară se găseşte o adâncitură – fosa

glandului, în care se găseşte porţiunea terminală

a uretrei – procesul uretral, lung de 2-2,5cm.

Penisul taurului este lung de 100-170cm, dar este subţire în

comparaţie cu cel al armăsarului. Înainte de a se angaja

între bursele testiculare, formează o dublă inflexiune – "S"-ul

penian, pe curbura inferioară a căruia se ataşează cei doi

muşchi netezi retractori ai penisului.

La taur, pe gâtul glandului, slab dezvoltat, este un ligament, care este

orientat către capul penisului, în stânga. Procesul uretral nu

depăşeşte glandul penian.

La berbec şi ţap glandul este mai bine dezvoltat, asimetric şi

prezintă la nivelul gâtului doi tuberculi. Uretra

depăşeşte mult glandul (cu 3-4cm), formând un apendice

vermiform.

Glandul la ţap are numai un tubercul stâng, iar apendicele vermiform

este mai scurt.

Penisul la vier este lung de 50-60cm, de tipul fibro-elastic, formează

"S"-ul penian, dar acesta este situat înaintea burselor testiculare.

Porţiunea liberă a penisului, lipsită de gland, este uşor

ascuţită şi răsucită spre stânga, în

formă de sfredel. Această structură facilitează

pătrunderea penisului printre papilele cervixului scroafei. În

timpul actului coital, ejacularea efectuându-se intrauterin.

Organul copulator al câinelui prezintă deosebiri esenţiale. Este

lung de 15-20cm, porţiunea liberă reprezentând cam

jumătate din lungimea totală. Corpul cavernos, baza anatomică a

porţiunii fixe a penisului, are o formă conică, cu un

şanţ ventral în care se găseşte uretra, un rafeu

longitudinal complet (doi corpi cavernoşi). La nivelul porţiunii

libere, corpul cavernos este înlocuit de osul penian cu lungimea de

8-12cm, care are formă conică, este prevăzut cu un jgheab

longitudinal ventral pentru uretră şi se termină anterior

printr-un cordon fibros ce ajunge până la vârful penisului.

Osul penian este acoperit în totalitate de expansiunea ţesutului

erectil (spongios) al uretrei care formează un gland foarte dezvoltat.

Glandul se îngustează la mijloc, formând astfel partea

anterioară, parte alungită a glandului, şi partea

posterioară, bulbii glandului.

Bulbii glandului sunt foarte dezvoltaţi şi intrarea lor în

erecţie, după intromisiune, asigură (alături de

contracţia musculaturii vestibulului vaginal al femelei), prelungirea

actului coital.

Vârful glandului este ascuţit, orientat în jos, sub el se deschide uretra.

Prepuţiul sau furoul (praepuţium) la taur, berbec, ţap, vier

şi câine prezintă o cută a pieii abdomenului în care

este adăpostită porţiunea liberă a penisului. Are forma

unei cavităţi tubulare, prevăzută la extremitatea

cranială cu o deschidere circulară – orificiul prepuţial, iar la

cea posterioară – închisă, ca un fund de sac. Ca

structură, prepuţiul este format din tegumentul extern, prezentat de

pielea regională; la unele specii are un smoc de păr la orificiul

prepuţial (taur, vier). Tegumentul intern, prezentat de foiţa

parietală şi foiţa viscerală între piele şi

mucoasă, este bogat în glande sebacee modificate. Caudal

cavităţii prepuţiale, foiţa parietală trece în

foiţa viscerală, lipsită de formaţiuni glandulare, care

îmbracă penisul. Această foiţă este foarte fină

şi face glandul penian foarte sensibil.

La vier furoul este un canal îngust, adânc; se deschide printr-un

orificiu strâmt prevăzut cu un smoc bogat de păr. Aproximativ

la jumătatea sa prepuţiul prezintă o structură, care-l

împarte în două. Compartimentul posterior este simplu

cilindric şi în el se găseşte porţiunea liberă a

penisului. Compartimentul anterior se prezintă cu o cavitate mai

largă, care printr-un orificiu comunică cu două diverticule

largi (diverticulum praeputii).

La majoritatea speciilor (taur, berbec, ţap) prepuţiul este

prevăzut cu muşchi protractori şi muşchi retractori.

Muşchii prepuţiali protactori (craniali) sunt dispuşi la nivelul

ostiumului prepuţial, între tunica abdominală şi piele,

aderând la aceasta, de o parte şi de alta a ombilicului. După

actul sexual acestea asigură revenirea prepuţiului în

poziţie de repaus.

Retractorii pornesc din zona orificiului furoului, se orientează caudal

şi trec pe deasupra burselor în tunica dartoică. Prin

contractarea lor sincronă se descoperă porţiunea liberă a

penisului.

La armăsar, prepuţiul are o structură mai complicată. El

prezintă un sac dublu din care se disting prepuţiul intern şi

extern, care sunt constituiţi, la rândul lor din tegumentul extern

şi intern.

Fiziologia aparatului genital mascul

Spermatogeneza

Testiculul este un organ care îndeplineşte două funcţii:

una gametogenă, de a genera gameţi masculini, apţi pentru

fecundaţie şi alta – endocrină, de elaborare a hormonilor

sexuali masculini (androgeni), care au rol important în iniţierea

şi menţinerea caracterelor sexuale secundare şi a

activităţii sexuale.

Gonadele masculine se formează în perioada embrio-fetală şi

continuă să se dezvolte lent până la apariţia

maturităţii sexuale. Gameţii, apţi pentru fecundaţie,

se vor forma numai odată cu instalarea pubertăţii.

Unitatea funcţională a testiculului este tubul seminifer. Acesta este

delimitat de o membrană bazală pe care se găseşte epiteliul

seminal. Epiteliul seminal este format din celulele germinative, care prin

diviziune vor da naştere spermiogoniilor, şi din celulele Sertoli.

Celulele Sertoli au o dispoziţie sinciţială (o delimitare

puţin vizibilă) şi o bază largă de implantare pe

membrana bazală, fiind despărţite de grupuri dense de celulele

germinative; au o citoplasmă bogată în incluziuni,

reprezentând componentele de susţinere şi nutriţie pentru

celulele liniei seminale.

Celulele germinative se găsesc într-o continuă diviziune. La

apropierea pubertăţii activitatea de multiplicare celulară se

intensifică, astfel la apariţia maturităţii sexuale

începe formarea spermiilor.

Spermiogeneza este un proces complex care asigură formarea spermiilor din

spermiogonii, incluzând spermiocitogeneza, sau formarea spermiocitelor

primare şi secundare şi aprimiatomorfogeneza care constă

în formarea spermatozoidului fertil din spermida imatură.

Întregul proces de gametogeneză se desfăşoară în

patru perioade (de multiplicare, creştere, formare şi maturare),

celula sexuală trecând prin fazele de spermatogonie, spermatocit de

ordinul I şi II, spermidă şi spermiu matur.

Diferite faze ale spermiocitogenezei pot fi urmărite la examenul histologic

al secţiunilor transversale ale tubilor seminiferi, mai ales în

perioada sezonului de reproducere. Pe membrana bazală a tubului seminifer

se observă celulele liniei seminale (germinative), având ca elemente

de bază spermiogoniile; acestea provin din celulele germinative care

înainte de pubertate dau naştere prin diviziuni mitotice la

spermogonii prăfoase şi apoi crustoase, care formează

spermiocitele de ordinul I. Ele îşi măresc dimensiunile, la

sfârşitul evoluţiei şi devin elementele celulare cele mai

voluminoase de pe linia seminală. Până la acest stadiu,

mitozele se realizează ecuaţional, adică fiecare cromozom se

dedublează, fapt care conduce la obţinerea a două celule fiice

echivalente cu celula mamă.

Diviziunea prin care un spermatocit de ordinul I dă naştere la

două de ordinul II este reducţională (de maturare); fiecare

cromozom din perechea existentă în celula mamă rece în

celulele fiice, ele având un număr haploid de cromozomi.

Spermatociţii de ordinul II suferă o nouă diviziune

mitotică, gomeotipică, dar cu număr haploid de cromozomi;

½ dintre celule au cromozomul X şi ½ cromozomul Y al

sexului. Transformarea spermiocitului de ordinul II în spermatide

marchează debutul fazei de formare sau de spermatomorfogeneză.

Spermatidele sunt inişte celule mici, rotunde. Morfogeneza are loc în

prelungirile protoplasmatice ale sinciţiilor Sertoli – celule de

susţinere, cu funcţie nutritivă şi endocrină. Celulele

Sertoli sunt bogate în glucoză, acizi aminaţi şi vitamine

(A, E, complexul B) – substanţe care, probabil sunt folosite în

perioada de formare. Fiecare celulă sertoli cuprinde concomitent 8-12

spermide. Prin transformări complicate, din spermide se formează

spermatozoizi. Acest proces are loc în felul următor. Nucleul

spermatidei, voluminos şi hipercromatic, migrează spre unul din polii

celulei şi formează capul; idiosomul prin partea sa centrală

formează acrozomul care acoperă nucleul spermatozoidului. Citoplasma

se alungeşte în sens opus. Din centrozomi se formează doi

centrioli (distal şi proximal) şi elementele axiale ale

spermatozoidului, iar din mitocondrii – elementele spiralate. Citoplasma se

condensează de-a lungul piesei intermediare. La nivelul gâtului

rămâne o cantitate redusă de citoplasmă – picătura

protoplasmatică, care va dispare în procesul de maturare a

spermatozoidului. La sfârşitul acestei faze spermatozoizii sunt

implantaţi în sinciţiul sertolian, având cozile libere

spre lumenul tubului seminifer.

La încheierea spermatogenezei, celulele spermatice, care erau

susţinute de sinciţiul Sertoli, prin secreţia de

hialuronidază, se desprind şi cad în lumenul tubilor

seminiferi. Celulele epiteliului seminifer secretă un lichid abundent care

antrenează spermatozoizii şi îi transportă spre

reţeaua testiculară şi conurile eferente care îndeplinesc

o absorbţie a fluidului seminifer şi elaborează un lichid

propriu.

Maturi morfologic, permatozoizii se vor maturizează fiziologic în

canalul epididimar şi ulterior în căile genitale ale femelei.

Controlul hormonal al transportării prin căile spermatice

implică testosteronul şi ocitocina.

Epididimul oferă spermatozoizilor posibilitatea de a-şi continua

procesul de maturare. Resorbţia lichidului seminifer şi concomitent

secreţia unui alt fluid epididimar produce modificarea

concentraţiei ionilor de Sodiu, potasiu, calciu, clor, fosfor, al

proteinelor, enzimelor şi al gliceril-fosforil-colinei, modificare

necesară maturării spermatozoizilor.

Maturarea fiziologică a spermatozoizilor în timpul tranzitului

epididimar constă în:

– deshidratarea progresivă a gameţilor;

– dobândirea sarcinii electrice negative care împiedică

aglutinarea lor;

– deplasarea picăturii protoplasmatice de la gât la coada

spermatozoidului, fiind pierdută înaintarea ejaculării;

– acoperirea cu un înveliş lipidic protector, care îi

apără de acţiunea nocivă a unor factori de mediu, în

special de Ph-ul acid;

– dobândirea mobilităţii şi a capacităţii

fecundative.

Totuşi, motilitatea spermatozoizilor atinge parametrii normali în

timpul intrării lor în contact cu plasma seminală,

elaborată de glandele anexe, adică în timpul ejaculării,

în timp ce maturarea completă a lor se produce în organele

genitale femele, fenomen cunoscut sub denumirea de capacitare.

Durata totală a spermatogenezei de la stadiul de spermiogonie la cel de

spermatozoid matur este de 60-70 zile pentru taur şi berbec şi 50-60

zile la armăsar, vier şi câine; o spermiogonie formează 6

spermatocite primare şi 64 spermatozoizi (taur şi berbec) 24 –

şi respectiv, 96 – la vier.

Durata gametogenezei este o constantă biologică cu variaţii

foarte mici. Schimbarea vitezei proceselor citologice prin modificarea

regimului de exploatare sau prin intensificarea nutriţiei

reproducătorului nu este posibilă. De aceea, cunoaşterea acestor

particularităţi are importanţă practică

deosebită, deoarece în funcţie de aceasta trebuie

stabilită perioada necesară pregătirii masculilor pentru sezonul

de montă, ca şi regimul de folosire a reproducătorilor la

staţiile de prăsilă.

Parenchimul testicular posedă o intensă activitate

spermatogenetică. Astfel, producţia medie zilnică de

spermatozoizi la taur şi berbec este de 5-7mlrd, iar la armăsar

şi vier – 15-20 mlrd gameţi. Un gram de ţesut testicular

într-un minut elaborează 8,5mii de spermatozoizi.

Trecerea spermatozoizilor prin epididim, de la porţiunea incipientă a

canalului epididimar până la porţiunea lui terminală este

de 11 zile la taur, între 12-15 zile la berbec şi de 14 zile la

vier.

Epididimul, şi în special coada epididimului, serveşte ca

rezervor pentru spermatozozi. Aici se concentrează o cantitate

importantă de gameţi: la taur şi berbec 150-200 mlrd, iar la

vier şi armăsar 200-300 mlrd spermatozoizi. Astfel, rezerva de

spermatozoizi din epididim asigură la taur şi armăsar necesarul

pentru 10-15 monte, iar la berbec spermatozoizii sunt suficienţi pentru

30-40 monte. La nivelul cozii epididimului spermatozoizii rămân

fertili circa 60 zile. În cazul unui repaus sexual prelungit, când

spermatozoizii rămân mai mult timp în epididim, se produce

«îmbătrânirea» gameţilor, caracterizată prin

mobilitate scăzută sau apariţia unei cantităţi de

spermatozoizi anormali. Se constată, de altfel, că primul ejaculat

recoltat după un repaus prelungit conţine un număr mai mare de

spermatozoizi patologici decât ejaculatul următor.

În coada epididimului metabolismul spermatozoizilor scade cu mult şi

ei rămân în stare de anabioză datorită reacţiei

uşor acide, vascularizaţiei mai abundente şi temperaturii mai

scăzute cu 3-5°C în pungile testiculare. Temperatura

testiculară mai joasă decât temperatura internă este

absolut necesară pentru desfăşurarea normală a procesului

de spermatogeneză.

Termoreglarea testiculară

La masculii mamiferelor domestice termoreglarea testiculară este

asigurată de tunica scroto-dartoică, muşchiul cremaster

şi vascularizaţia venoasă a testiculului.

Asigurarea unei temperaturi optime care se situează în 3-5°C sub

nivelul temperaturii interne este esenţială pentru îndeplinirea

funcţiei spermatogene a testiculului, funcţia endocrinogenă

fiind neafectată, aşa cum se întâmplă la masculii

criptorhizi.

Temperatura şi umiditatea mediului ridicate sau febra prelungită

afectează parţial, sau chiar determină degenerarea liniei

seminale.

Fibrele musculare netede şi elastice din dartos şi scrotum care se

contractă la temperaturi scăzute şi se relaxează la cald,

modifică suprafaţa externă a învelitorilor testiculare,

oferă o suprafaţă variabilă de radiere a căldurii.

Acest proces este influenţat şi de acţiunea de ridicare sau

deschiderea testiculelor în burse prin contracţia muşchiului

cremaster extern.

Termoreglarea testiculară este influenţată şi de:

- grosimea pieii locale;

- conţinutul glandelor sudoripare din pielea burselor prin

secreţia lor accentuează pierderea de căldură;

- artera spermatică internă, spiralată,

şerpuieşte pe toată lungimea venei spermatice şi printr-un

schimb de căldură eficient uniformizează temperatura

învelitorilor testiculare cu cea a ţesutului testicular reuşind

să reducă temperatura testiculară cu 5°C. La taur reţeaua

bine dezvoltată a venei testiculare superficiale, aflate în grosimea

albugineii, îndeplineşte acelaşi rol termoregulator.

Funcţia endocrină a testiculelor

Funcţia endocrină a gonadelor masculine constă în formarea

androgenilor. Androgenii sunt sintetizaţi în celulele leydig (glanda

diastematică) dintr-un precursor care este radicalul acetat, etapele

intermediare ale biosintezei fiind: colesterolul, progesteronul,

androstendiolul şi înfinal testosteronul; biosinteza androgenilor

este coordonată de FCSH-ul hipofizar. Acesta acţionează asupra

receptorilor specifici din membrana celulelor Leydig, activează

adenil-ciclaza, care determină sinteza acidului adenozin-mono-fosforic –

AMP – ciclic, activarea sa fiind un proces dependent de protein-kinază.

Protein-kinaza acţionează prin fosforilare, în activarea de

scurtă sau sinteza de lungă durată a proteinelor implicate

în controlul steroidogenezei.

Excesul de ICSH (Interstiţial Cells Stimulating Hormone) determină

scăderea numărului de receptori membranari, desensibilizează

adenil-ciclaza şi depresează (inhibă) sinteza hormonilor

testiculari. Prolactina provoacă sinteza receptorilor ICHS.

Hormonii androgeni determină creşterea organelor genitale

înainte de pubertate, a glandelor anexe, dimortismul şi

comportamentul sexual.

Androgenii pregătesc epiteliul germinativ să răspundă la

FSH, menţin troficitatea tubilor seminiferi şi a liniei seminale,

asigurând spermiogeneza.

De la locul sintezei, testosteronul este drenat de vasele limfatice şi

venoase în circulaţia sistematică, sau este transportat

în tubii seminiferi printr-un sistem specific de transport.

Celulele Sertoli transformă testosteronul în 5-alfa

dehidrotestosteron şi androstan-3alfa-17betadiol; androgenii şi FSH

stimulează celulele Sertoli să producă proteină de legare a

androgenilor care este secretată în lichidul tubului seminifer,

având rolul de a transporta androgenii şi spermii prin acest fluid

la epididim.

Este cunoscut, că epididimul resoarbe cea mai mare parte a lichidului

secretat de tubii seminiferi care a transportat spermii prin căile

spermatice intra-testiculare; această resorbţie este reglată de

Страницы: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12