Лекция: Гинекология, андрология и воспроизведение домашних животных

ce mai dezvoltată în lungul oviductului până la

vârful cornului uterin.

Cercetarea rectală a oviductelor la animalele mari este dificilă. Ele

se palpează în cazul tuberculozei, salpingitei purulente şi

alte stări patologice.

Ovarul (ovaria, oophoron) – organ par, aşezat în

regiunea sublombară la unele specii şi pe planşeul

cavităţii pelviene sau în cavitatea abdominală la alte

specii. Ovarele îndeplinesc funcţia endocrină şi

gametogenă elaborând ovule, care în urma ovulaţiei

nimeresc pe fimbria oviductului. Forma, volumul şi greutatea ovarelor

diferă în raport cu specia şi starea fiziologică a

femelelor.

La iapă ovarul este mai mare decât la celelalte animale,

având o lungime de 5-9cm, greutatea fiecărei gonade atinge 40-80g.

Topografic ovarul drept este aşezat în regiunea sublombară,

caudal rinichiului în planul vertebrelor L3-L4, iar cel stâng –

în planul vertebrelor L4-L5. Ovarul are o formă ovoidă,

suprafaţa este netedă. Pe partea supero-posterioară a ovarului

se găseşte hilul ovarului, în care pătrunde cordonul

vasculo-nervos. Pe faţa inferioară ovarul prezintă o sciziune

pronunţată (7mm), în fundul căreia se găseşte

fosa de ovulaţie, acoperită cu epiteliu germinativ. Ovulaţia are

loc numai la nivelul acestei fose.

La vacă ovarele au formă ovală-turtită sau

elipsoidă şi greutatea de 14-20g, lungimea 3,5-5cm, lăţimea

2-2,8cm şi grosimea 1,5-2cm. De obicei ovarul drept este mai mare

decât stângul. La viţele şi vacile tinere ovarele sunt

amplasate în cavitatea bazinului; în gestaţie, în cazul

atoniei uterului, precum şi alte stări patologice, ovarele şi

coarnele uterine se deplasează în cavitatea abdominală.

Suprafaţa ovarelor este netedă până la pubertate, iar

după aceea devine neregulată.

La oi şi capre ovarele sunt mai ovale şi

asemănătoare cu cele de vacă, dar proporţional mai mici, cu

diametrul mare în medie de 1,5cm, greutatea lor fiind de 0,7-3g în

dependenţă de rasă şi vârsta animalului.

La scroafă forma ovarelor este muriformă şi este

determinată de prezenţa unui număr mare de foliculi sau corpi

galbeni. Din cauza aceasta volumul şi greutatea ovarelor variază

în limite mari. La scroafele adulte ovarele au lungimea de 2-3,5cm,

lăţimea 1,5-2cm, grosimea 0,9-1,3cm şi greutatea de 5-9g.

În secţiune transversală ovarul este alcătuit: la exterior

– dintr-un epiteliu germinativ sub care se găseşte o fibroasă

conjunctivă numită albuginee. Sub albuginee se disting două

zone: – corticală şi medulară. Zona corticală este

formată dintr-o stromă conjunctivo-vasculară şi parenchimul

ovarian, alcătuit din foliculi şi corpi galbeni, care se găsesc

în diferite stadii evolutive şi involutive.

Zona medulară este formată dintr-un ţesut conjunctiv

străbătut de o reţea deasă de vase sanguine şi fibre

nervoase.

La ovarul iepei zona corticală este amplasată în

imediata apropiere a fosei de ovulaţie. De aceea foliculii se găsesc

înăuntrul ovarului, mai aproape de fosa ovulatorie. Gradul

maturităţii şi mărimea foliculului la animalele mari se

determină prin cercetări rectale. Foliculul matur la iapă

atinge diametrul de 4-6cm, la vacă – 1-2cm, la oi şi

capre – 0,5-0,7cm, la scroafe – 1-1,2cm.

Întregul aparat genital la femele se găseşte în cavitatea

abdominală şi pelviană, suspendat de cea mai mare parte prin

două pliuri ale seroasei peritoneale – plica urogenitală – denumite

ligamentele largi (ligamenta lata uteri).

Ligamentele largi ale uterului se inseră în curbura mică a

coarnelor, corp şi colul uterului. În cavitatea abdominală

ovarul este menţinut de o serie de ligamente care derivă din

ligamentul larg. Marginea anterioară a acestuia, care se inseră

în marginea dorsală a aparatului este ligamentul propriu al

ovarului (lig. ovarii proprium), iar între ovar şi

vârful corpului uterin se află ligamentul utero-ovarian. Pe partea

sa externă, în această zonă, ligamentul larg formează

un pliu, mezosalpinxul (mezosalpinx), între

foiţele căruia se găseşte oviductul.

Maturitatea sexuală şi fiziologică

Maturitatea sexuală (pubertatea) este perioada în care

aparatul genital s-a dezvoltat complet şi este capabil să elaboreze

celule sexuale mature, apte pentru fecundaţie. La masculi pubertatea se

evidenţiază prin apariţia caracterelor sexuale şi a

capacităţii de copulare, iar la femele – prin manifestarea primului

ciclu de călduri şi a ovulaţiei.

Între naştere şi pubertate organele genitale la ambele sexe

prezintă o rată a creşterii similare celorlalte sisteme şi

organe, pubertatea conferind o dezvoltare accelerată a întregului

aparat genital.

Maturitatea sexuală apare aproape concomitent la masculi şi femelele

aceleiaşi specii, fiind un proces dependent de vârstă.

Maturarea hipotalamusului furnizează răspunsul specific la

diverşii stimuli prin elaborarea hormonilor de eliberare a

gonadotropinelor antero-hipofizare. La masculi, gonadotropinele induc sinteza

testiculară a androgenilor şi în consecinţă,

dezvoltarea glandelor anexe ale aparatului genital, activarea funcţiei

secretorii a acestora, cheratinizarea epiteliului prepuţial şi

separarea acestuia de porţiunea liberă a penisului, intensificarea

libidoului şi a reflexelor sexuale, precum şi iniţierea

spermogenezei.

La femele în perioada maturării sexuale se produc importante

restructurări morfofuncţionale care conduc la apariţia unor

stări fiziologice noi. Începutul procesului de maturare

foliculară şi apariţia primului ciclu sexual îl constituie

stimulii neurohormonali hipotalamici, care dirijează secreţia

gonadotropă anterohipofizară.

Odată cu survenirea pubertăţii, spermatogeneza la masculi şi

ovogeneza la femele au loc pe parcursul întregii vieţi sexuale.

Viaţa sexuală se manifestă în această perioadă

sub formă ciclică la femele şi continuu la mascul.

La animalele domestice maturitatea sexuală apare în primii ani, iar

la unele specii – chiar în primele luni de viaţă. Acest aspect

este legat în primul rând de specie. S-a constatat că la

speciile cu longevitate mai mare pubertatea apare mai târziu decât

la speciile la care durata vieţii este mai redusă. În cadrul

speciei există, de asemenea, variaţii în funcţie de

vârsta apariţiei maturităţii sexuale, de rasă, sex,

climă, regim de alimentaţie, întreţinere şi

exploatare, de caracterele individuale etc. Pubertatea animalelor apare mai

devreme la rasele ameliorate şi mai târziu la cele neameliorate.

Pubertatea survine mai timpuriu decât momentul când se termină

creşterea şi dezvoltarea definitivă a animalului. De aceea,

maturitatea sexuală încă nu denotă pregătirea

organismului animal pentru reproducere. Utilizarea prea timpurie a

reproducătorilor atrage după sine consecinţe

dăunătoare pentru organismul lor. Femelele fecundate prea devreme

rămân nedezvoltate, suferă distocii, care pun în pericol

adeseori atât viaţa lor, cât şi cea a produşilor.

Masculii folosiţi prea de timpuriu la montă se epuizează repede

şi dau naştere la produşi debili; în unele cazuri nu se

produce fecundaţia, deoarece testiculul prea tânăr elimină

spermi imaturi.

De aceea animalele se folosesc la reproducere după o anumită

perioadă de timp de la instalarea pubertăţii.

Perioada de la apariţia maturităţii sexuale până la

includerea animalelor în efectivele de reproducţie în

literatura de specialitate nu a primit o denumire unică. Mulţi

savanţi şi practicieni o numesc maturitate corporală, mai

reuşit, însă, este termenul de maturitate fiziologică.

Se consideră fiziologic mature animalele tinere care au organe genitale

dezvoltate normal şi circa 65-70% din dezvoltarea corporală a

animalelor adulte din rasa respectivă.

Viaţa sexuală, adică etapa de activitate a organelor de

reproducere nu durează toată viaţa animalului; ea

încetează odată cu instalarea climacteriumului.

Etapa postgenitală (climacteriumul) este caracterizat prin stingerea

treptată a funcţiei organelor genitale. La începutul

climacteriumului sau a andropauzei, deşi organele genitale mai

funcţionează, gameţii sunt incapabili de fecundaţie.

Comportamentul sexual dispare şi se instalează anafrodizia.

Date asupra vieţii sexuale la principalele specii de animale sunt redate

în tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1.

Caracterele vieţii sexuale la animale

Specia	Apariţia maturităţii sexuale (luni)	Perioada optimă de folosire a animalelor la reproducere		Instalarea climacteriumului (ani)
		Apariţia maturităţii fiziologice (luni)	Până la vârsta (ani)
Taurine	8-12	16-18	7-9	12-15
Cabaline	15-18	24-48	10-12	15-20
Ovine	7-8	12-18	7-8	10-12
Suine	5-8	9-12	4-5	7-8
Carnivore	6-8	12	7-8	10-12

Aspecte privind endocrinologia reproducţiei

Pentru reglarea funcţiei sexuale, din sistemul endocrin sunt responsabile

trei trepte principale funcţionale care se stimulează sau se

inhibă reciproc: hipotalamusul, hipofiza şi gonadele (la femele

şi corpul galben); însă în coordonarea

activităţii reproductive intervin şi alte glande cu

secreţie internă (tiroida, suprarenala ş. a.).

Consideraţii morfo-fiziologice asupra hipotalamusului şi a

conexiunilor hipotalamo-hipofizare

Hormonii hipotalamici

Hipotalamusul , regiune a cortexului cerebral, este locul de adunare a

impulsurilor nervoase care sosesc prin numeroase legături

funcţionale, pe care acesta le are cu scoarţa cerebrală. Situat

la baza diencefalului, hipotalamusul este o adevărată

intersecţie între sistemul nervos şi aparatul endocrin, fiind

cuprins într-un ansamblu de organizare nervoasă extrem de

complicată. Hipotalamusul este apreciat ca un organ de integrare

definitivă cu rol principal de reglare al secreţiei endocrine. La

nivelul hipotalamusului cel mai mare interes îl prezintă o serie de

centri din nucleii hipotalamici, ca cel supraoptic, paraventricular,

cenuşiu etc.

Hipotalamusul prezintă numeroase conexiuni în direcţia

cortexului cerebral, corpului striat, talamusului şi formaţiei

reticulare. Legătura directă şi preferenţială o are

hipotalamusul cu hipofiza, rezultând astfel sistemul

hipotalamo-hipofizar. Printr-un aparat masiv de filete nervoase provenite din

nucleii supraoptici şi paraventriculari, hipotalamusul face

legătură cu lobul posterior al hipofizei (neurohipofiza), constituind

conexiunea neurohipofizară, prin care se transmite hormonul ocitocic

şi vasopresina de la hipotalamus, care se acumulează apoi în

neurohipofiză.

Conexiunile nervoase cu adenohipofiza (lobul anterior) sunt mai reduse şi

constituite dintr-un fascicul tubero-hipofizar, rezultat în mare parte

din axonii diferitelor nuclee hipotalamice. Fibrele acestui fascicul se

termină în punctul de contact al vaselor din reţeaua

primară.

Hipotalamusul este bine vascularizat, mai ales la nivelul nucleilor

hipotalamici, unde fiecare celulă este în legătură cu 2-3

capilare, dintre care unele pătrund în celule. Rezultă,

în acest fel, un plex capilar primar de la care pleacă vase mai mari

ce se reunesc în trunchiuri care se îndreaptă infero-caudal

prin tija hipofizei şi se termină în hipofiză. În

jurul celulelor adenohipofizei (lobului anterior al hipofizei). Se

formează un plex capilar secundar. Rezultă în acest fel

sistemul vascular port-hipotalamo-hipofizar, prin care se transmit

neurosecreţiile din celulele nucleilor hipotalamici către

hipofiză.

Stimulii senzoriali externi ajung să determine impulsuri nervoase la

nivelul centrilor hipotalamici, iar celulele nervoase ale acestor centri le

transformă în factori umorali (declanşatori de secreţie),

care determină elaborarea şi eliberarea hormonilor hipofizei.

Această transformare ale impulsurilor nervoase în factori umorali se

datorează celulelor neurosecretoare care au în acelaşi timp

caracterele celulei nervoase, precum şi ale celulei glandulare. Celulele

neurosecretoare primesc stimulii veniţi de la nivelul centrilor

nervoşi superiori şi reacţionează prin eliberarea de

hormoni stimulatori, «Releasing factors» sau «Releasing hormons» şi

inhibitori, prin care se reglează activitatea hipofizei.

Pentru reproducţie, o mare însemnătate o au următorii

hormoni hipotalamici:

v Gn-RH – hormonul de eliberare a gonadotropinelor;

v P-RH şi PIH – hormonul de eliberare şi respectiv

de inhibare a prolactinei;

v Oxitocina.

Hormonul de eliberare a gonadotropinelor

Hormonul de eliberare a gonadotropinelor (Releasing Hormons – RH,

Releasing Factors – RF sau Gonadorelina) este un decapeptid care prin sistemul

port-hipotalamo-hipofizar ajunge în adenohipofiză (lobul anterior al

hipofizei) unde induce secreţia celor două gonadotropine:

¨ FSH – hormonul de stimulare foliculară;

¨ LH – hormonul de luteinizare.

Produsele comerciale pure de GnRH (Gonadotrop Releasing Hormone) şi

analogii lui au aplicaţie în cadrul biotehnicii transferului de

zigoţi pentru inducerea şi sincronizarea căldurilor şi

ovulaţiilor la femelele donatoare-receptoare.

Indicaţiile terapeutice ale GnRH sunt:

Þ Chiştii ovarieni foliculari (luteinizarea

chiştilor are loc după 7-8 zile, intervalul dintre tratamente

şi concepţie este de circa 26 zile);

Þ Ovulaţia întârziată;

Þ Inducerea căldurilor şi ovulaţiei;

Þ Pentru creşterea ratei concepţiei după

sincronizarea căldurilor prin gestageni sau prostaglandine.

Oxitocina

Oxitocina este hormonul peptidic sintetizat în pericarionii

nucleilor hipotalamici (supraoptic şi paraventricular). Fiind cuplată

cu neurofizina, proteină specifică, oxitocina este transportată

de-a lungul axonilor prin conexiunea neuro-hipofizară şi

depozitată în lobul posterior al hipofizei (neurohipofiză), iar

de aici este eliberată în circulaţie. Oxitocina este

preluată de uter, glanda mamară, urină şi muşchii

scheletului. Timpul de înjumătăţire în sânge

este de 2-4 minute.

În uterul animalelor există substanţe de tip chemotripsină,

tripsină şi alte peptidaze care neutralizează oxitocina. Aceste

enzime provin din celule lipidice. Pe măsură ce se schimbă

numărul celulelor lipidice în timpul ciclului sexual,

asemănător se schimbă şi puterea de inactivare

ocitocică a uterului. Această proprietate de inactivitate este mai

evidentă în timpul ovulaţiei şi gestaţiei. Dar numai

o parte din oxitocină se inactivează pe această cale.

Neutralizarea oxitocinei are loc cu preponderenţă la nivelul

ficatului şi în mai mică măsură participă

rinichiul şi glanda mamară. În cazul unor nivele plasmatice

ridicate, o parte din oxitocină se elimină nedescompusă.

Acţiune biologică:

Oxitocina are o acţiune specifică asupra musculaturii uterine,

producând contracţia celulelor musculare netede. Prin activizarea

miometrului în timpul stadiului de excitaţie al ciclului sexual este

uşurată înaintarea spermiilor depuşi în timpul

montei sau însămânţării artificiale. La

parturiţie, oxitocina contribuie în mod efectiv atât la

eliminarea fătului, cât şi a învelitorilor fetale.

Reacţia de răspuns a musculaturii uterine la acţiunea oxitocinei

este legată de nivelul estrogenilor şi progesteronului din perioada

respectivă. Astfel, în faza foliculară a ciclului sexual

şi în timpul parturiţiei, când estrogenii sunt în

cantitate mare, acţiunea oxitocinei asupra miometrului este maximă,

în timp ce în faza luteinică şi în timpul

gestaţiei, când progesteronul este în cantitate mare,

acţiunea oxitocinei asupra miometrului este mult diminuată sau chiar

sistată. Cu alte cuvinte, estrogenii sensibilizează, iar

progesteronul desensibilizează celulele musculare ale uterului

faţă de oxitocină.

Sub efectul oxitocinei se contractă celulele mioepiteliale ale acinului

mamar, încât laptele ajunge din alveole în sistemul canalelor

lactifere. Oxitocina ajută pe calea hipotalamusului la eliberarea de

gonadotropine încât, potenţează eliberarea LH-ului

în timpul ovulaţiei la vacă.

La masculi oxitocina în sinergism cu testosteronul asigură

Страницы: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12